La recomandarea unui prieten am citit cartea lui Mihai Barbu, “Vând kilometri”. De la primele pagini se deschide un autentic jurnal de călătorie, ce se întinde pe mai bine de 400 de pagini de întâmplări și imagini ce uneori par desprinse dintr-o altă lume.
Ce este special la această carte, ce descrie călătoria lui Mihai alături de motocicleta Doyle din România pănâ în Mongolia? Este modul în care a fost concepută și scrisă, luând în final forma a 43 de scrisori (impresii și poze) către prietenii rămași acasă.
Cu ce rămâi după această carte? Cu o poftă nebună de călătorii în locuri despre care doar ai citit în cărțile de geografie și despre care niciodată nu te-ai fi gândit la ele ca o destinație.
Și mai rămâi cu ceva: cu imaginea multor oameni frumoși întâlniți pe tot drumul, care îl opreau pe drum pe Mihai doar ca să îi faca o poză, care îl găzduiau la ei acasă și îl îmbătau făra să ceară nimic în schimb, care îl ajutau necondiționat să repare hibele lui Doyle. Oameni care nu înțelegeau o iota din limbile vorbite de călătorul român, dar cu care s-a înteles perfect. Oameni care îi făceau cinste cu micul dejun și care îi cazau până și motocicleta în casa lor.
Plus faptul că, prin toate pustietățile pe unde a bântuit, Mihai a ajuns pe tot soiul de planete: deșerturile din Turkmenistan și din Mongolia, cu iaci si marmote, munții din cer și camilele din Kazahstan, trecătorile înzăpezite de la peste 3000 de metri în Kargazstan și cele roșii din Tadjikistan, vulcanii noroioși din Azerbaidjan, vapoarele din marea secată de la Moynaq, Uzbekistan și craterul Darvaza în care ard flacările iadului în Turkmenistan și imperiul pierdut al lui Tamerlan de la Samarkand și Bukhara.
Dar, călătoria aproape inițiatică nu a fost lipsită de peripeții: povestitorul nostru a dormit pe unde a apucat, mai prin cort, mai la hostel, mai la vreo gazda amabilă. A mâncat „la ruletă”, asta pentru că nu toată lumea întelegea desenele lui cu gaina și oul, asa că de obicei primea în farfurie ce credea chelnerița că a înțeles . L-au jecmănit sistematic politiștii, vameșii, taximetriștii și recepționiștii de la hoteluri, l-au pus pe drumuri funcționarii de la ambasade. I s-a spart radiatorul (de mai multe ori), i-a slăbit lanțul, i-a răgușit claxonul, a pierdut un set de chei, i s-a rupt cricul, i s-a înfundat filtrul de aer, i s-a rupt cablul de ambreiaj și a mai facut și pană, tocmai când mai avea câteva sute de kilometri până acasă. Și cu toate astea, nu a renunțat.
A mers pe asfalt, pe pământ, pe noroi, pe pietriș, pe zăpadă, l-a plouat, l-a nins, l-a bătut soarele. A și cazut de vreo doua ori. Și nu de puține ori s-a întrebat dacă mai ajunge acasa (călare, ori cu motorul la pachet).